luni, 29 septembrie 2014

Despre sofisme.


Recent, mă interpelează un bun amic de-al meu : " -Fii foarte atent la ceea ce-ţi voi spune, şi te rog să-mi dai un răspuns".
"- Bine, zic eu, dă-i drumul !" 
"M-am născut într-un sat din Moldova(de dincoace de Prut), prin urmare ştiu foarte bine moldoveneşte. Mai târziu, prin forţa împrejurărilor(studii, loc de muncă...) am locuit în mai multe oraşe ale României. Astfel pot să afirm că ştiu foarte bine româneşte. Deci dac-ar fi să ne luăm după anumiţi moldoveni de dincolo de Prut, eu ştiu două limbi, nu-i aşa ?"
"- Ok, şi care-i problema ?" zic eu.
"- Problema e că nu ştiu care limbă-i străină pentru mine", zice el aşteptând răspunsul meu care întârzie câteva secunde.
"- Păi, cea care nu-i maternă", încerc eu să-l lămuresc.
Nesatisfăcut de răspuns, continuă :
"- Şi dacă limba maternă nu coincide cu limba oficială a statului în care m-am născut, care-i limbă străină dintre cele două, pentru mine ?"
"- Niciuna, pentru că tu te-ai născut în România", am zis eu nu prea convins.
De la acea întâlnire mă tot gândesc ce răspuns ar fi trebuit să-i dau amicului meu ca să fiu cât mai convingător. "Încurcate sunt căile domnului(Ştefan cel Mare)", mi-am zis eu.


duminică, 28 septembrie 2014

Secretara.

Sedus de aspectul oarecum tainic al acestui cuvânt, dar şi de larga răspândire a sensului expresiei "nu-ţi convine ia-ţi o secretară !", încerc să stărui un pic asupra acesteia.
Precizez de la început că nu consider munca unei secretare, minoră.
Dimpotrivă, o socot necesară. Deşi munca ei pare "anonimă", mă gândesc, că trebuie să fie înzestrată cu ceva atribute intelectuale speciale sau mai bine zis specifice. Munca secretarei se concretizează într-un devotament exclusiv pentru superiorul pe care îl slujeşte. Nutreşte un dispreţ afişat pentru interesele instituţiei care o salarizează, dar se arată foarte sensibilă la felul în care "se omoară" şeful ei cu munca. Ea ştie când să-ţi facă o legătură telefonică... când să-ţi trântească receptorul în nas... când să-ţi deschidă generoasă uşa... când să pretexteze o şedinţă imaginară.
La fel de bine ea ştie care scrisori şi care reclamaţii trebuie înaintate şefului, rătăcindu-le pe celelalte după un criteriu numai de ea ştiut. Ceea ce este demn de reţinut : poţi bate la uşi închise şi suna la telefoane surde dacă nu ţii cont de psihologia secretarei.
Nu lipsit de interes ar fi, referindu-ne la tandemul şef-secretară, anecdota despre un şef care fiind surprins ieşind din birou cu secretara în braţe, ar fi răspuns :"...îmi iau de lucru pentru acasă !"

Câinoşenie

Motto : Câinele a fost printre primele animale domesticite de om.


Este binecunoscută predilecţia unei părţi dintre semenii noştri în ceea ce priveşte regnul animal. În speţă mă voi referi la faptul că după evenimentele din `89(mai ales), s-a produs o inflaţie de animale(mai ales câini) întreţinute de oameni. Nu mă refer la cei care o fac de mii de ani, ci la cei care le mai şi plimbă (animalele) pe trotuarele oraşelor noastre. N-aş vrea să par desuet dar eu consider că de exemplu câinele, îşi are locul său bine stabilit în timp de către mama-natură : la uşa casei sau porţii stăpânului. Ori dacă noi îi stabilim un loc în apartamentul, sau în unele cazuri în patul nostru, el(câinele) îşi depăşeşte condiţia de "câine" şi poate că în "mintea" lui se crede om. Deci trebuie să admitem formula câine-om.
Şi pentru că am auzit nu rareori despre "x-ulescu" sau "y-ulescu", că este "ca un câine", sau "îl cunoaşteţi pe "x" ? ăsta taie-n carne vie, ăsta n-are tată n-are mamă" aş vrea să insist asupra omului-câine.
Inspirând teroare şi conştient de "valoarea" sa, acesta nu vorbeşte. Urlă. Nu discută. Dă dispoziţii. Nu zâmbeşte. Ordonă.
   Spre deosebire de câine, cel cu faţa omenească latră împotriva acelora care nu gândesc şi nu muncesc aşa cum crede el ; latră şi înjură, latră şi comite brutalităţi(ilegalităţi).
Şi atunci, citând dintr-un cântec popular : "Care-i om şi care-i câine ?"