Secretara.

Sedus de aspectul oarecum tainic al acestui cuvânt, dar şi de larga răspândire a sensului expresiei "nu-ţi convine ia-ţi o secretară !", încerc să stărui un pic asupra acesteia.
Precizez de la început că nu consider munca unei secretare, minoră.
Dimpotrivă, o socot necesară. Deşi munca ei pare "anonimă", mă gândesc, că trebuie să fie înzestrată cu ceva atribute intelectuale speciale sau mai bine zis specifice. Munca secretarei se concretizează într-un devotament exclusiv pentru superiorul pe care îl slujeşte. Nutreşte un dispreţ afişat pentru interesele instituţiei care o salarizează, dar se arată foarte sensibilă la felul în care "se omoară" şeful ei cu munca. Ea ştie când să-ţi facă o legătură telefonică... când să-ţi trântească receptorul în nas... când să-ţi deschidă generoasă uşa... când să pretexteze o şedinţă imaginară.
La fel de bine ea ştie care scrisori şi care reclamaţii trebuie înaintate şefului, rătăcindu-le pe celelalte după un criteriu numai de ea ştiut. Ceea ce este demn de reţinut : poţi bate la uşi închise şi suna la telefoane surde dacă nu ţii cont de psihologia secretarei.
Nu lipsit de interes ar fi, referindu-ne la tandemul şef-secretară, anecdota despre un şef care fiind surprins ieşind din birou cu secretara în braţe, ar fi răspuns :"...îmi iau de lucru pentru acasă !"